DIVINITĂŢI ÎN DACIA ROMANĂ

See this text in

Stadiul cunoştinţelor privind religia dacilor în provincia romană Dacia

În privinţa religiei indigenilor daci inscripţiile, monumentele figurative şi descoperirile arheologice nu ne oferă nici un indiciu cu privire la supravieţuirea acesteia în epoca romană. S-a afirmat de către unii istorici că religia statului dac ar fi fost fundamentul politic în epoca pre-romană, ea constituind elementul ideologic ce a asigurat rezistenţa anti-romană, având capacitatea de a-i transforma pe războinicii daci în fanatici. Asemenea caracteristici ar fi determinat pe romani să distrugă templele, clasa sacerdotală şi să interzică sever, într-un fel, orice manifestări cu caracter religios tradiţionale ale indigenilor.

Aceasta ar fi, conform acestor păreri, şi explicaţia situaţiei deosebite din epoca romană, în contrast cu prezenţa teonimelor locale în inscripţiile romane ale altor provincii, cum ar fi cele celtice din Noricum, sau Pannonia. Această imagine teoretică, lipsită de o bază documentară serioasă, este contrazisă de comparaţia între comportamentul roman faţă de evrei şi faţă de daci, aşa cum transpare el din izvoarele literare latine. Atitudinea scriitorilor şi istoricilor latini faţă de cele două popoare este total diferită: ură faţă de evrei şi înţelegere, uneori chiar simpatie, faţă de daci. Traian a fost Dacicus, dar Titus n-a devenit Judaicus, probabil, pentru a nu se face asocieri politice sau genetice cu evreii. Evreilor li s-a impus fiscus Judaicus, dacilor nu. Prin urmare, rezultă că dacii aveau un comportament religios diferit decât evreii, pentru că nu făceau prozelitism şi nu aveau diaspora. Prin aceasta ei nu periclitau religia, obiceiurile şi modul de viaţă (mores) romane. De aceea, romanii nu par să fi avut motive pentru a se comporta faţă de daci şi religia lor, într-o manieră asemănătoare cu felul în care i-au tratat pe evrei, a căror religie fusese factorul esenţial ce determinase atitudinea anti-romană. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi dat numele de Sarmizegetusa (considerat centrul religios sfânt pan-dacic) primului oraş roman, o colonia deducta de veterani, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alăturarea numelui împăratului la cel al fostei reşedinţe politico-religioase dacice sublinia simbolic legătura cu trecutul Daciei şi nu despărţirea tranşantă de o civilizaţie şi o religie, incompatibile şi antagonice cu lumea romană.

Or, nu aceeaşi atitudine au avut romanii faţă de centrul religios al evreilor, Ierusalim. După distrugerea Ierusalimului din anul 70, romanii au amplasat pe locul său legiunea X Fretensis. Mai târziu, decizia lui Hadrian de a întemeia aici o colonie de veterani şi a construi templul lui Jupiter Optimus Maximus peste fostul Templu sfânt al evreilor, a determinat revolta lui Bar Kokhba (Cassius Dio LXIX, 12,1). Mesajul transmis populaţiei indigene evreieşti prin întemeierea coloniei Aelia Capitolina era clar: evreii nu mai aveau acces în oraşul lor sfânt. Numele coloniei o identifica cu împăratul şi cu cultul lui Jupiter de pe Capitoliul Romei. Colonia Aelia Capitolina avea rolul de a sublinia legătura ei cu împăratul şi cu casa imperială şi excluderea evreilor şi a religiei lor din oraş. Ea simboliza umilirea indigenilor provinciali care îndrăzniseră să se opună Romei. Rezultă, fără nici o îndoială, o atitudine radical diferită a romanilor faţă de centrul religios al dacilor, Sarmizegetusa, comparativ cu cel al evreilor, Ierusalimul. Această concluzie trebuie aplicată, implicit, şi în aprecierea manierei în care romanii au tratat religia dacică.

Explicaţia inexistenţei divinităţilor dacice în inscripţiile şi pe monumentele romane trebuie căutată, mai degrabă, în structura religiei dacilor, despre care ştim prea puţin, şi în evoluţia socială şi politică a lumii dacice pre-romane. Spargerea cadrelor organizării tribale odată cu impunerea autorităţii statale trebuie să fi adus schimbări esenţiale şi în religie. În stadiul actual al cunoaşterii acestor probleme, lipsa oricărei manifestări religioase indigene în epoca romană pare mai degrabă legată de existenţa unei religii cu caracter “popular” a indigenilor. Această posibilitate este susţinută şi de inexistenţa oricăror manifestări de cult spectaculoase (temple, sanctuare) în lumea barbară din apropierea Daciei romane, unde locuiau daci liberi şi alte neamuri înrudite şi unde romanii nu puteau impune şi mai ales controla interdicţii religioase.
Religia dacică “aristocratică” şi divinităţile “oficiale” dacice dispăruseră odată cu clasa sacerdotală, legată strâns de existenţa regelui şi a statului, cu care, parţial se suprapunea. Niciunde în lumea romană nu mai apar pomenite numele unor zei ai dacilor, ca Zamolxe (Zalmoxe), sau Gebeleizis. Aşa se poate explica, în stadizul actual al cunoaşterii, lipsa oricărei situaţii în care să poată fi identificat fenomenul de interpretatio antiqua, în speţă interpretatio Dacica, prin care, indigenii să vadă în unele divinităţi romane, propriile divinităţi.

Cultul Cavalerilor Danubieni

Pe ambele maluri ale Dunării există o serie de monumente votive care reprezintă doi zei călare.

Despre aceştia s-a susţinut frecvent că ar fi de origine dacică. Monumentele sunt în marea majoritate reliefuri de dimensiuni mici şi mijlocii. Pe unele reliefuri este ilustrată o zeiţă, identificată de unii cu “Marea Zeiţă” anonimă a panteonului geto-dacic. Nu lipsesc şi identificările cu Atargatis, Epona, Nemesis, Adrasteia, Tyche.

Cavalerul este redat în costum frigian, cu boneta specifică (alopekis), ţinând în mâna dreaptă un bol adânc, rhython-ul, toporul dublu, sau lancea.

Uneori există şi stindardul numit draco. Cercetătorii acestui cult au ajuns la concluzia că el este răspândit uniform pe teritoriul provinciei Dacia, iar în Pannonii şi Moesii descoperirile se concentrează în zona Dunării. Temple dedicate acestor divinităţi nu se cunosc. Cele mai recente cercetări au ajuns la concluzia că este vorba despre un cult local al populaţiilor moesice, bazat pe un mit despre doi cavaleri şi o zeiţă, o variantă a celui expus în cele circa 3000 de reliefuri descoperite în provinciile dunărene.

Cultul s-a răspândit după ce a pătruns în mediul militar al limes-ului dunărean. A avut o mare popularitate în Dacia la începutul secolului II p. Ch. Cultul s-a răspândit pe întreg teritoriul Daciei datorită dispunerii garnizoanelor şi în interior, nu datorită originii dacice a zeilor. Prin urmare, nici în acest caz, nu se poate susţine originea dacică a cultului “Cavalerilor Danubieni”. El s-a propagat dinspre sud spre nord, originea sa fiind zona dunăreană a Moesiei Inferior şi Superior.

Interpretatio Romana şi sincretismul religios în Dacia romană

În schimb, cultele indigene din alte provincii, preluate acolo în panteonul roman prin interpretatio antiqua (fie Romana, fie de altă natură) sunt numeroase în Dacia. Cele mai bune exemple pot fi date din lumea provinciilor celtice şi germanice: Apollo Granus şi Sirona, Sucellus şi Nantosuelta, Cernunos, Epona, Mars Camulus, Obila, Hercules Magusanus, Iupiter Sol Bussurigius, Iupiter Bussumarus, Iupiter Tavianus şi divinităţile colective Quadriviae, Matronae, Dominae, Gesahenae, Suleviae, Campestres. Dintre cele de origine thraco-moesică, bine cunoscuţi sunt zeii sincretişti “cavalerii danubieni”, reprezentaţi în peste 60 de reliefuri, Cavalerul trac, uneori în sincretism cu Apollo.

Câte o singură atestare au zeiţa Dardanica şi Zbelthiurdus, zeul fulgerelor. De acelaşi succes ca şi în alte provincii s-au bucurat şi în Dacia zeii orientali, în frunte cu Mithras (peste 280 de monumente).

Urmează cultele siro-palmirene: Iupiter Dolichenus (50 de monumente), Syria (Atargatis), Iupiter Heliopolitanus, Iupiter Balmarcodes, Azizos, Sol Invictus, Turmasgades, Baltis, Deus Aeternus, Theos Hypsistos, Belus, Iarhibolus, Malagbel, Bebellahamon, Benefal, Manavat şi microasiatice: Cybele, Sabazius, Cimistenus, Men, Eruzenos, Saromandus, Adrastia, Sardendenos, Zeus Narinos, Zeus Sittacomicos. Nu lipsesc nici divinităţile egiptene şi nord-vest africane: Serapis, Isis, Harpocrates, Ammon, Apis, Caelestis (Tanit), Saturnus, Dii Mauri (Bărbulescu 1998).

Rezultă că în religia şi mentalitatea populaţiei Daciei romane exista o diversitate ce reflecta diversitatea coloniştilor, chiar dacă nu în mod proporţional. Marea masă a coloniştilor din primul val a provenit din Dalmatia, Pannonia şi Noricum. Numeroasele unităţi militare auxiliare au determinat sosirea altor grupuri entice, ca palmirenii, maurii, sirienii, tracii, nord-africanii. Comerţul a adus în Dacia şi negustori sirieni, din Asia Mică şi Egipt, sau din zonele Galliei estice şi ale Rinului. Putem afirma că exista un cosmopolitism religios. Sunt clar ilustrate fenomenele de interpretatio Romana şi de sincretism, în mare produse în afara Daciei, înainte de sosirea coloniştilor. La toate acestea trebuie adăugate numeroasele practici oculte, magice, care constituiau un mozaic la fel de divers din categoria credinţelor “populare”, mai puţin documentate de către izvoarele scrise şi artistice. Rezultă că existau grade diferite de înţelegere şi de practicare a religiei în rândul populaţiei Daciei romane. Religia greco-romană, ce domina comunităţile urbane, a avut un rol la fel de important ca şi limba latină în procesul de integrare în lumea romană. Religia juca însă un rol mai militant decât limba latină. Existau şi divinităţi cu caracter “politic” care îndemnau la loialitate faţă de Imperiu şi împărat: Victoria, Virtus Romana, Genius Imperatoris şi mai ales divinităţi legate direct de casa imperială şi frecventarea, sau ignorarea cărora puteau însemna avansarea în ierarhia socială sau dizgraţia şi marginalizarea. Acestea din urmă sunt Domus Divina, precum şi cultul Romei şi a lui Augustus.
Studiul monumentelor epigrafice şi figurative care atestă religia în Dacia romană arată că 73% dintre ele aparţin panteonului greco-roman, un procent foarte apropiat de cel de 74 % al numelor romano-italice, cum rezultă din studiul onmasticii.

Corelarea celor doi indicatori arată romanitatea şi romanizarea provinciei Dacia. Din restul monumentelor, Mithras deţine 10%, zeii siro-palmireni 5%, cei microasiatici 3,8%, divinităţile thraco-moesice 3,6%, cele egiptene 3%, cele celto-germanice şi nord-vest africane, câte 2%.

Bibliografie

Bărbulescu M., Interferenţe spirituale în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1984.
Nemeti S., Sincretismul religios în Dacia romană, Cluj-Napoca, 2005.
Opreanu C. H., Colonisation et Acculturation en Dacie. Les mécanisme de l’integration dans le monde romain, în Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca, 2004,
Tudor D., Corpus monumentorum religionis Equitum Danuvianorum. I. The monuments, Leiden, 1969; II. The Analysis and Interpretation of the Monuments, Leiden, 1976.