MINERITUL

See this text in

Regiunile miniere din Dacia înainte de romani.

Regiunea minieră cea mai importantă din epoca romană, cea a Carpaţilor Occidentali, unde se găseau resursele de aur, nu pare să fi fost prea intens locuită în perioada preromană. Nu se cunosc până în acest moment aşezări sau fortificaţii dacice în această regiune. Este posibil ca regiunea să fi fost locuită sezonier de către crescătorii de animale mici, iar habitatul să se fi bazat pe cătune mici şi răsfirate, care n-au lăsat urme arheologice consistente. De altfel, nici în epoca romană nu avem atestată populaţia dacică în zona celor două mari centre miniere Ampelum şi Alburnus Maior, ceea ce susţine ideea unei slabe populări a regiunii înainte de romani.
Dovezile concrete privind mineritul în perioada dinainte de romani sunt, deasemenea, foarte puţine. Reconstituirea activităţii miniere în perioada dacică se bazează mai ales pe logica istorică şi pe argumete indirecte.
Aurul a fost cu siguranţă obţinut de către daci, în primul rând prin spălarea nisipurilor aurifere. Nu există nici un indiciu despre mine de aur propriu-zise. Despre marea cantitate de aur luată de romani ca pradă de război din Dacia ştim de la Ioannes Lydus.

Dacii au produs şi utilizat şi splendide obiecte de argint, reprezentând şi acestea o parte importantă a prăzilor dacice. Argintul a putut fi exploatat prin puţuri în zona filoanelor de argint.		În anul 1804 s-au descoperit la Sarmizegetusa–Grădiştea Muncelului (reşedinţa regilor daci) 1700 kg de galenă în bulgări mari de circa 44 kg, dovada activităţii de extragere şi prelucrare a minereurilor metalifere. Nu este exclus ca regele să fi exercitat un monopol asupra activităţii de extragere a metalelor preţioase şi a fierului în Dacia.

Mineritul în Dacia romană

Este evident că romanii cunoşteau foarte exact localizarea şi potenţialul economic al regiunii aurifere din Carpaţii Occidentali. Aşa se explică faptul că încă din primii ani ai provinciei s-a organizat la scară mare activitatea minelor de aur.

În epoca lui Traian a fost colonizată în zona auriferă o populaţie de origine iliră adusă din regiunile miniere ale Dalmaţiei. Minerii dalmatini sunt atestaţi în inscripţii şi în tăbliţele cerate găsite în galerii. Ei şi-au păstrat organizarea tribală din Dalmaţia, fiind documentate triburile Pirustae, Baridustae, Sardeates, Maniatae, şi propriile instituţii, fiind conduşi de principes; au întemeiat aşezări numite kastella (kastellum Ansum, kastellum Baridustarum, cum sunt atestate în inscripţii). Din păcate nici o asemenea aşezare n-a fost încă identificată pe teren. Într-o tăbliţă cerată este înregistrat şi un alt tip de aşezare, specific întregii lumi romane, vicus Pirustarum, având, probabil, un sens de cartier al lui Alburnus Maior.

În domeniul funerar coloniştii iliri aduşi pentru a practica mineritul aurifer aveau grade de romanizare diferite. Există morminte de inhumaţie şi monumente funerare în cazul celor mai puternic influenţaţi de civilizaţia romană, dar şi numeroase morminte de incineraţie. Cartarea mormintelor de incineraţie în groapă a dus la concluzia că ele aparţin cu precădere ilirilor. Sunt cunoscute câteva necropole ilire în regiunea auriferă a Carpaţilor Occidentali. Aşa este necropola de la Boteş-Corabia, din apropiere de Ampelum (azi Zlatna, jud. Alba), cu tumuli înconjuraţi cu cercuri de piatră, aşezaţi în grupuri. Mai multe necropole au fost cercetate la Alburnus Maior (azi Roşia Montană, jud. Alba). Cele mai cunoscute necropole se aflau în punctele Ţarina, Găuri, Tăul Secuilor, Tăul Cornii. În punctul Găuri „Hop” au fost cercetate în 2001, prin săpăturile de salvare, 171 de morminte de incineraţie, unele cu groapa arsă ritual şi toate cu inventar funerar roman. Tot recent la Tăul Cornii s-a cercetat o necropolă de incineraţie cu gropi arse ritual.

O altă necropolă a fost identificată la Brad-Muncelul, având 126 de morminte de incineraţie. În fine, necropole similare sunt cunoscute şi în sudul Transilvaniei, la Cinciş (jud. Hunedoara).

Riturile funerare identificate în aceste necropole sunt frecvente în Illyricum. Ritul funerar al incineraţiei cu resturile depuse într-o groapă arsă ritual poate fi cu siguranţă pus în legătură cu populaţii colonizate în Dacia din zona Dalmatiei. Atribuirea lor ilirilor, în pofida inventarului funerar roman, se bazează şi pe prezenţa în morminte a bucăţilor de minereu de fier (limonită) la Cinciş, bucăţile de cuarţ din filonul aurifer de la Ruda-Brad găsite în necropola de la Brad-Muncelul, fragmentele de silex şi cuarţ de la Roşia Montană (necropola Găuri-Hop), care au fost puse în legătură cu ocupaţia de mineri a defuncţilor. Se pare că grupurile ilire din Dacia şi-au păstrat în domeniul funerar credinţe şi practici ancestrale. Mai mult, în necropola de la Brad-Muncelul au fost descoperite trei stele funerare cu portretele defuncţilor şi cu inscripţii latine. Busturile lor sunt tipice pentru reprezentarea ilirilor pe monumentele din Dalmaţia. În inscripţii sunt nume romane, ilire şi tracice. Pe monumentele funerare ilirii pot fi identificaţi graţie unei maniere de stilistică de redare specifică zonei locuite de iliri. În Dacia aceste trăsături iconografice există pe monumentele descoperite la Brad-Muncelul şi la Alburnus Maior.

Este vorba despre aşa-numita „artă iliră” în care bărbaţii sunt redaţi cu părul în formă de calotă şi urechi mari şi perforate, iar femeile poartî pe cap un turban, sau au o coafură care imită un turban. La Alburnus Maior există şi monumente funerare dedicate cu formula sub ascia, un tip de monument care îşi are originea în Dalmaţia şi a fost adus în Dacia de colonişti din zona minieră.
De o importanţă excepţională sunt tăbliţele cerate găsite în secolele XVIII-XIX în zona Alburnus Maior în interiorul unor galerii romane. Ele oferă informaţii foarte valoroase privind viaţa economică a provinciei Dacia, dar şi elemente referitoare la structura socială, la toponimie şi onomastică.

Trei tăbliţe conţin nişte contracte de vânzare-cumpărare a unor sclavi, încheiate între mineri şi negustorii din zona auriferă şi militari din legiunea a XIII Gemina de la Apulum. O tăbliţă datată in 139 p. Ch. prevede vânzarea unei fetiţe sclave, Passia, pentru 205 denari. O alta, din 142 p. Ch., se referă la cumpărarea unui copil de 10-15 ani, pe nume Apalaustus, de către peregrinul ilir Dassius Beucus, cu suma de 600 de denari. Cea de-a treia tăbliţă, datată în 160 p. Ch., pomeneşte pe sclava cretană Theudote, vândută pentru 420 de denari unui soldat din canabae-le legiunii a XIII Gemina de la Apulum.

Aceste exemple nu par a dovedi neaparat folosirea muncii sclavilor în mineritul aurifer. Ei par a fi, mai degrabă, sclavi casnici. Mai mult, alte trei tablite cerate cuprind contracte de muncă încheiate între arendaşi ai minelor şi mineri, fapt care atestă frecvenţa forţei de muncă angajate in industria minieră din regiune.

În tăbliţele cerate sunt pomenite câteva localităţi care nu mai apar în alte surse epigrafice şi nu sunt încă identificate pe teren: Cartum, Deusara, Immenosum Maius, Resculum (numit statio).
Tehnica exploatării aurului, în afara spălării nisipurilor aurifere, se baza pe săparea de galerii adânci până la 300 m. Ele au secţiune rectangulară şi de dimensiune relativ redusă. Numeroase galerii s-au păstrat încă în zona Alburnus Maior.

Tot acolo, se cunosc şi unele resturi de instalaţii, unelte de lemn şi de fier. Unelte utilizate în minerit sunt, de altfel, cunoscute şi în alte părţi ale Daciei.

În Dacia romană existau de asemenea mine de fier, grupate mai ales în zona Hunedoarei şi NE Munţilor Poiana Ruscă, dar şi în zona Banatului.

Se extrăgea îndeosebi limonita, în puţuri la zi şi magnetita – în exploatări de adâncime. Cele mai importante mine de fier sunt cele de la Teliuc şi Ghelari. La Teliuc au fost descoperite şi cîteva unelte specifice activităţii miniere. Alte exploatări de fier cunoscute în provincie sunt cele de la Trascău, Ocna de Fier, Valea Secaşului.

Dintre neferoasele exploatate în Dacia cel mai comun este cuprul . Acesta se extrăgea în zona Devei (Jud. Hunedoara), pe Valea Oltului la Turnu Roşu, în Banat (Tisoviţa, Moldova Nouă şi Dognecea) şi la Cânepişte. Tehnica folosită frecvent este cea a săpării galeriilor de coastă, dar se recurgea şi la puţuri la zi şi abataje de suprafaţă. Este foarte probabil ca, alături de cupru, plumbul să fi fost extras la Moldova Nouă şi Dognecea.

Provincia avea şi importante resurse de sare. Cele mai importante saline se găseau la Salinae (Ocna Mureşului, jud. Mureş), Potaissa (Turda, jud. Cluj), Ocna Sibiului (jud. Sibiu). Sare se scotea, probabil şi la Cojocna, Sic, Pata şi Ocna Dejului (toate în jud. Cluj) şi la Domneşti (jud. Bistriţa-Năsăud), precum şi la Ocnele Mari (jud. Vâlcea). Transportul sării se făcea în special pe Mureş, dar şi pe alte râuri, ca Someşul. Nu este exclusă nici calea terestră pentru această căutată bogăţie.

La fel de numeroase erau în Dacia şi carierele de piatră. Transilvania şi Banatul sunt foarte bogate în marmură. Cea mai cunoscută dintre ele este cariera de marmură de la Bucova (jud. Caraş-Severin), în apropiere de colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Bine reprezentate sunt şi carierele de calcare, cum sunt cele de la Mănăştur, Baciu, Suceag (jud. Cluj), din imediata vecinătate a municipiului Napoca, cele de la Sănduleşti şi Podeni (jud. Cluj) în vecinătate Potaissei, sau cele de la Ighiu (jud. Alba), nu departe de Apulum. Numeroase cariere existau şi în partea de sud-vest a României, spre Dunăre. Nu lipseşte în Dacia nici andezitul de la Uroiu (jud. Hunedoara), sau bazaltul.

Uneltele folosite în cariere sunt simple. Câteva provin din cariera de la Deva-Bejan şi sunt trei ciocane cu braţe ascuţite. La Cheile Baciului (jud. Cluj) s-a descoperit un atelier de fierărie, de unde provin trei cleşti şi un ciocan de fier.

S-a calculat, pe baza construcţiilor din oraşele Daciei şi a castrelor de piatră, precum şi a drumurilor că în Dacia s-au extras circa 10, 5 milioane m³ de piatră de carieră.

Situaţia juridică şi organizarea administraţiei miniere în epoca romană

Cum arătam, interesul statului roman pentru exploatarea aurului din Dacia s-a manifestat încă de la început. Munţii din care urma să se extragă aurul au intrat în proprietatea statului imediat după cucerire, aşa cum rezultă dintr-o inscripţie care-l atestă pe un libert al lui Traian, Hermias, în fruntea administraţiei minelor de aur.

Spre deosebire de sistemul de exploatare a aurului şi argintului în Pannonia şi Dalmaţia, unde statul roman s-a implicat direct abia din secolul III p. Ch., în Dacia administratia minelor de aur avea în frunte încă de la început un procurator aurariarum (Augusti). Sunt cunoscuţi din inscripţii zece asemenea funcţionari imperiali. Ei administrau veniturile rezultate pe domeniul minier. Procuratorul avea un aparat administrativ alcătuit mai ales din sclavi şi liberţi imperiali. Ei sunt atestaţi prin anii 165-166 p. Ch. la Alburnus Maior sub denumirea de liberti et familia et leguli aurariarum. Din inscripţiile găsite la Ampelum, sediul administraţiei miniere, rezultă că aceştia erau vilici, care supravegheau diverse activităţi, tabularii, cei care se ocupau de birourile fiscale şi arhive, dispensatores, funcţionari care făceau plăţile, librarii, un fel de secretari, care erau militari din legiunea XIII Gemina de la Apulum.

Minele de fier din Dacia au fost concesionate unor arendaşi, conductores ferrariarum, cum rezultă dintr-o inscripţie găsită la Teliucul Inferior, datată pe vremea lui Caracalla.

Numeroasele saline erau în proprietate imperială şi au fost arendate unor conductores pascui et salinarum, atestaţi în inscripţii la Apulum, Micia, sau Domneşti. Ei aveau şi un aparat funcţionăresc, fiind atestat la Domneşti un actor, probabil casier.

Rezumat:

Până în prezent zona auriferă a Carpaţilor Occidentali pare să fi fost slab populată în Dacia preromană. De asemenea mineritul din epocă este puţin documentat. Deşi exploatarea aurului de catre daci este sigura, aceasta se efectua probabil prin spălarea nisipurilor aurifere, nefiind documentate mine de aur propriu-zise din perioada respectivă. Este posibil ca argintul să fi fost extras din filoane, iar cantităţile importante de galenă descoperite în Sarmizegetusa atestă practicarea mineritului. Acesta ca şi extragerea metalelor preţioase pare să fi fost monopolul regilor daci.
Organizarea activităţii extractive a avut loc imediat după cucerirea Daciei. Au fost aduşi în zonele miniere colonişti iliri atestaţi în numeroase izvoare numismatice. Ei şi-au păstrat organizarea tribală , tipurile de aşezări şi instituţiile specifice. Gradul diferit de romanizare al acestor colonisti este atestat în necropolele care le sunt atribuite prin alternarea mormintelor de înhumare cu cele de incineraţie în groapă. Asemenea necropole ilire au fost cercetate în zona Zlatnei (la Boteş-Corabia, cu tumuli înconjuraţi cu cercuri de piatră, aşezaţi în grupuri),la Roşia Montană , Brad-Muncelul şi Cinciş. Atribuirea etnică a acestora ilirilor, în ciuda inventarului funerar roman, este bazată pe ritul funerar, pe prezenţa în morminte a unor fragmente de minereu care atestă ocupaţia defunctului şi pe reprezentările figurate specifice ilirilor de pe unele monumente.
Un izvor important pentru zona auriferă îl reprezintă tăbliţele cerate găsite in galeriile de la Roşia Montană. Ele atestă folosirea forţei de muncă libere, angajate, în activitatea minieră, şi mai puţin concludent pe cea a sclavilor. Exploatarea aurului se realiza atât prin spălarea nisipurilor aurifere, cât şi prin săparea de galerii. S-au păstrat câteva unelte de lemn şi fier folosite în minele romane.
Pe lângă aur în Dacia se exploatau atât minereurile feroase cât şi cele neferoase, cel mai cunoscut dintre acestea fiind cuprul. O altă resursă deosebit de importantă o reprezenta sarea. Aceasta era exploatată cu precădere în partea de nord a provinciei, cele mai importante saline fiind cele de la Ocna Mureşului, Turda şi Ocna Sibiului. Piatra folosită în construcţii, în special calcarul, se exploata în cariere aflate în apropierea oraşelor importante, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Napoca. Marmura era cu precădere extrasă din cariera de la Bucova. Se utilizau însă şi roci dure, ca bazaltul sau andezitul.
Exploatarea minieră în Dacia a cunoscut de la început o organizare complexă. Minele de aur aveau în frunte un procurator aurariarum, care avea în subordine un întreg aparat administrativ. Minele, ca şi salinele sau păşunile, erau arendate unor conductores.

Coriolan Opreanu, Mihaela Mihalachi
Ilustraţie şi hărţi: Mihaela Mihalachi, Coriolan Opreanu, Sorin Cociş

Bibliografie

IDR III/1
V. Wollmann, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia romană. Der Erzbergbau, die Salzgewinnung und die Steinbrüche im römischen Dakien, Cluj-Napoca, 1996
I. Nemeti, S. Nemeti, Tracii şi ilirii, în Funeraria dacoromana (ed. M. Bărbulescu), Cluj-Napoca, 2003, p. 394-439.