See this text in
Templul lui Liber Pater de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Edificiul se află în colţul nord-vestic al unei area sacra. Este alcătuit dintr-un spaţiu rectangular de circa 25 x 20 m (templum), înconjurat de un zid de incintă, cu o singură intrare pe latura sudică, marcată de un fronton susţinut de două coloane.
În interior, pe celelalte laturi exista un portic cu coloane de gresie. În centrul curţii (area) se găsea altarul. În partea de nord, opusă intrării, se afla clădirea sacră (aedes), unde erau aşezate imaginile divinităţii, din care s-a păstrat doar temelia. Capela era situată pe un podium, la care se urca prin trei trepte. Ea era alcătuită dintr-un pronaos şi un naos (cella). Pe margine erau două coridoare şi două încăperi laterale (cubicula). Cubiculul vestic este mai bine păstrat. În interiorul său s-au găsit reliefuri votive dedicate lui Silvanus. Din curtea templului provin mai multe reliefuri fragmentare şi baze de statui dedicate lui Liber Pater. Pe o placă de marmură, care este o inscripţie de construcţie, apare numele zeului. Textul se referă la refacerea porticului şi a cubiculeleor incendiate în urma violenţei duşmanului, de către un decurion şi quaestor al oraşului.
Era un templu oficial unde erau adoraţi Liber şi Libera, o veche pereche italică. Un alt zeu italic al vegetaţiei, Silvanus era găzduit în cubiculul vestic. Existenţa celor două cubicule reprezintă o derogare de la planul templului cu portic interior. Planul se explică prin existenţa unei triade divine. S-a emis ipoteza unei ”triade a Daciei”, alcătuită din Liber Pater, Silvanus şi Diana, cum apar şi pe arcul de triumf al lui Traian de la Benevento (Italia).
La Porolissum, în zona vicus-ului militar, a fost presupus un templu al lui Liber Pater, pe baza unui relief şi a unei inscripţii.
Un alt sanctuar al lui Liber Pater a fost recent cercetat la Apulum. În acest caz nu este vorba despre un templu propriu-zis, ci despre sediul unei asociaţii dionisiace private, care practica aici mistere cu caracter greco-oriental. De aici provine un grup statuar avându-l în centru pe Liber Pater/Dionysos. Lucrarea a fost realizată din marmură de Aphyon, din Phrygia, în atelierele din Asia Mică.
Templul zeiţei Nemesis de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Templul este situat în imediata apropiere a porţii principale de est a amfiteatrului. Planul este neclar, iar fazele de construcţie au fost presupuse ulterior restaurării, ceea ce le conferă doar un caracter ipotetic. Identificarea ca templu al lui Nemesis se bazează pe poziţia în teren şi pe monumente cu inscripţii dedicate lui Nemesis, găsite în interior.
Un mic sanctuar al lui Nemesis a existat şi în interiorul amfiteatrului de la Porolissum. Aici el era situat într-o încăpere aflată sub tribune, chiar lângă poarta principală nord-vestică. Încăperea a fost doar parţial transformată în sanctuar prin construirea unei abside. Existau două intrări, una dinspre culoarul porţii, iar a doua dinspre exteriorul amfiteatrului, pe latura opusă absidei. În faţa acestei intrări, cea principală, pare să fi existat un portic.
Identificarea sanctuarului a fost făcută pe baza unui altar dedicat lui Nemesis de către un militar din Numerus Palmyrenorum.
Templul lui Aesculap şi Hygeia de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Sanctuarul zeilor medicinei este alcătuit din mai multe edificii grupate în interiorul unei incinte sacre.
Edificiul I este un fanum celto-roman cu două faze de construcţie. Cella din centrul templului avea un altar rectangular de cărămidă. După un incendiu, cauzat, foarte probabil, de atacul marcomanic, incinta exterioară este lărgită, cella rămânând aceeaşi. Edificiul II este o clădire alcătuită dintr-un pronaos de 7 x 6,5 m, o cella rectangulară şi un cubiculum spre vest. În faza a doua de existenţă pronaosul şi cella sunt demolate, iar terenul este pavat cu lespezi de piatră În locul cellei s-a săpat o fântână de formă pătrată cu latura de 0,75 m şi adâncimea de 4,50 m. Edificiul III era o construcţie rectangulară cu dimensiuni de 7,5 x 5,1 m. Un aliniament de blocuri de gresie paralel cu latura estică ar putea fi substrucţia unui portic cu patru coloane, adică un templu tetrastil. În faza II templul este demolat şi se construieşte altă clădire de 12,8 x 8,10 m. Edificiul IV era o clădire de 5,9 x 5 m, având în centru un altar de cărămidă. În faţa sa sunt urme ale unui portic. În incinta sacră s-au mai descoperit: o platformă de piatră cu latura de 5 m, considerată, după urmele de cioplire a marmurii, un atelier de sculptură, o platformă de cărămidă şi o fântână. O inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa pomeneşte despre refacerea unei clădiri sacre ale celor două divinităţi.
Alte temple ale zeilor medicinei sunt atestate de inscripţii la Apulum şi Ampelum.
Templul lui Mithras de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost cercetat în secolul XIX. Astăzi ruinele sale nu mai sunt vizibile, iar planul a fost reconstituit. Templul avea dimensiunile de 44,23 x 12,44 m. Autorul presupunea existenţa a trei nave delimitate de două şiruri de coloane. Navele aveau tavane boltite, iar în faţa intrării era un portic.
Din observaţiile arheologice se poate deduce că templul a suferit două incendii, fără a putea stabili când anume s-au produs. Ceea ce s-a păstrat din acest templu sunt cele circa 200 de inscripţii şi reliefuri referitoare la cultul lui Mithras.
Templul zeilor palmireni de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
A fost şi el săpat în secolul XIX şi nu se mai păstrează astăzi ruinele. După o reinterpretare recentă, templul ar fi avut un pronaos prin care se intra, urma nava centrală şi apoi cella. Cea mai semnificativă informaţie despre templu este furnizată de inscripţia de construcţie, care este dedicată “zeilor părinteşti” (diis patriis) Malagbel, Bebellhamon, Benefal şi Manavat de către P. Aelius Theimes duumvir al coloniei care, din banii săi, a refăcut templul.
Spre exterior există o încăpere, care iese din simetria planului inţial şi este, foarte probabil bucătăria (culina) adăugată cu ocazia reconstrucţiei, aşa cum precizează inscripţia. Trei dintre divinităţi, Bel Bel Hamon, Fenebal şi Manavat sunt zeii tribului palmirean Bene Agrud. Strămoşii lui P. Aelius Theimes veniseră în Dacia de pe coasta feniciană, aşa cum arată prezenţa zeiţei Benefal (Fenebal). Dintre coloniştii sosiţi în Dacia, palmirenii sunt printre cei care şi-au păstrat religia tradiţională cu mare insistenţă.
Templele de la Alburnus Maior
Descoperirile mai vechi şi cele provenite din recentele săpături de salvare din zona minelor de aur de la Roşia Montană (Alburnus Maior) au identificat mai multe temple. Astfel, de exemplu, în zona Hăbad au fost descoperite în trecut 27 de altare votive. Recent au fost cercetate mai multe clădiri, dintre care una rectangulară cu absidă pe una dintre laturi, o alta rectangulară, în curte fiind descoperite altare votive in situ dedicate lui Liber Pater, Iupiter Depulsor, Venus, Diana, Iupiter Optimus Maximus, Mercurius, Terra Mater, Minerva, Neptun, Nimfele, Silvanus, Apollo. Aici, se presupune, că ar fi existat un lucus, adică un crâng sacru, sau mai degrabă o area sacra, compusă din edificii şi zone deschise cu monumente.
Un alt templu a fost cercetat în aceeaşi zonă. Este o clădire rectangulară de 18,45 x 19 m. În afara curţii templul avea trei încăperi, dintre care una putea fi cella, iar celelalte cubicula. Autorii săpăturilor consideră că este vorba despre un sacellum. Au fost descoperite şi trei altare votive dedicate lui Neptun, Mercur şi Apollo.
Un al doilea edificiu de cult provine din punctul Drumus. În curte s-au găsit 6 altare votive întregi şi 7-8 fragmentare, dedicate lui Terra Mater, Iupiter Optimus Maximus, Ianus Geminus, Apollo. În centru se afla cella. De o parte şi de alta a laturilor lungi ale incintei existau două portice.
Templul de la Potaissa
La Potaissa (Turda), pe str. Cheii, au fost găsite cinci altare votive şi fragmente de ziduri, care au dus la concluzia existenţei în acel punct a unui templu, chiar dacă planul său nu a fost posibil să fie reconstituit. Divinităţile menţionate sunt: Iupiter (pe două altare), Mercurius, Hercules, Terra Mater. Descoperirea monumentelor într-un strat fără urme de zidărie au dus la presupunerea că ele au fost depuse, după scoaterea din uz, într-un loc special amenajat pentru altarele şi ofrandele scoase din uz (favissae), cândva în secolul III, unele inscripţii datând din primele două treimi ale secolului II, iar un altul în ultima treime a aceluiaşi veac.
În Dacia nu sunt cunoscute sanctuare izolate situate în mediul rural care să fi reprezentat locuri de pelerinaj pentru populaţia unei zone. Una dintre cauzele acestei situaţii este lipsa de continuitate a religiei şi monumentelor de cult indigene dacice în epoca romană. Singurele sanctuare în afara oraşelor sunt cele situate în aşezările rurale. Unul dintre puţinele temple din această categorie cercetate arheologic este templul zeilor mauri de la Micia. O inscripţie găsită pe locul templului înainte de a fi cercetat a asigurat identificarea sa.
Este singurul templu dedicat acestor Dii Mauri cunoscut până în prezent în afara Africii. La Micia într-o inscripţie funerară este pomenită o familie de veterani care a servit în această unitate. O unitate de călăreţi mauri au participat la războiul dacic al lui Traian, sub comanda lui Lusius Quietus, fiind prezenţi şi mai târziu în zona provinciilor dunărene. În Dacia sunt menţionaţi epigrafic mai mulţi numeri de mauri, cum ar fi: Numerus Maurorum S..., Numerus Maurorum Tibiscensium la Tibiscum, Numerus Maurorum Optatianensium la Sutoru (jud. Sălaj), Numerus Maurorum Hisp. în zona Ampelum. Clădirea templului de la Micia a fost cercetată arheologic în 1937. Are formă rectangulară, cu dimensiuni de 18 x 11,90 m. Templul era compus dintr-un pronaos cu trei nave separate prin portice cu coloane. Naosul era compus din trei încăperi de dimensiuni apropiate.
S-a presupus că aici ar fi fost adorate mai multe grupuri de divinităţi, ca Jupiter Ammon-Bel Hammon, Caelestis-Tanit-Fenebal, Saturn-Baal. În acest templu a fost descoperit şi un altar dedicat lui Silvanus, ceea ce ar putea însemna găzduirea acestei populare divinităţi romane, sau sub acest nume ar putea fi identificată o divinitate africană, ca Iupiter Hammon Barbarus Sylvanus, atestat la Cartagina. Nu avem nici o informaţie cu privire la importanţa acestui templu, dar el pare legat în primul rând de grupul de mauri din unitatea militară de la Micia.
Alte temple în mediul rural sunt atestate doar de inscripţii. Astfel în vicus-ul militar de la Ilişua (antica Arcobadara, recent atestată epigrafic), o inscripţie menţionează un templum pentru un Genius Sanctus al scholei decurionum.
În vicus Samum, statio de beneficiari de lângă castru auxiliar de la Căşei o inscripţie atestă refacerea unui sacrarium al lui Nemesis, de către un beneficiar consular.
Tot despre refacerea din temelii a unui templu al lui Nemesis vorbeşte şi o inscripţie de la Sucidava.
La Marga (jud. Caraş-Severin) inscripţia ce menţionează templul lui Nemesis construit în totalitate, a fost pusă în legătură cu templul zeiţei de la Ulpia Traiana, ceea ce, în opinia noastră, este greu de acceptat.
La Doştat (jud. Alba) este atestat într-o inscripţie un templu al lui Mithras (numit Invictus Sol Deus).
Datarea şi perioadele de construcţie ale templelor
Cele mai importante date despre datare provin din inscripţiile de construcţie. La UlpiaTraiana Sarmizegetusa o placă de construcţie menţionează că templul zeiţei Caelestis Virgo Augusta a fost ridicat din temelie de către un sclav imperial. Pe baza faptului că divinitatea era de obârşie punică, s-a presupus că acţiunea ar fi avut loc în vremea lui Septimius Severus şi Caracalla, fără a exista totuşi certitudini.
O altă inscripţie care vorbeşte despre ridicarea din temelii a unui templu este cea pentru Malagbel, Bebellahamon, Benefal şi Manavat, fără a putea fi datată precis. Un templu neidentificat pe teren este amintit ca aparţinând zeiţei Regina. Templul a fost ridicat din temelii de un Marcus Cominius Quintus, pontifex şi duumvir al coloniei.
Templul lui Liber Pater a fost parţial refăcut de către Lucius Apuleius Marcus, decurion al coloniei, după ce a fost incendiat de duşmani. Deşi nu se poate stabili data construcţiei, totuşi acţiunea de refacere se consideră că a avut loc după atacul asupra oraşului din vremea războaielor marcomanice, dar încă în vremea lui Marcus Aurelius, căruia oraşul îi mulţumeşte într-o altă inscripţie că l-a scăpat dintr-o mare primejdie.
Edificiile de cult din cadrul templului zeilor medicinei de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa au fost şi ele datate în funcţie de acest eveniment. Mai mult, săpăturile arheologice au constatat că iniţial, pe suprafaţa ocupată mai târziu de clădirile templului a existat o clădire de piatră şi lemn de mari dimensiuni, care a dispărut în urma unui incendiu, fiind apoi complet demolată şi terenul nivelat. Clădirea a fost datată la începutul secolului II p. Ch. Considerăm că este plauzibil ca incendierea să fi fost legată de atacul iazig din anii 117-118 p. Ch. În privinţa templelor care au urmat, prima fază de construcţie a edificiului I (fanum) a sfârşit prin incendiu, presupus ca fiind cel de la atacul marcomanic, faza II funcţionând până la sfârşitul stăpânirii romane. Aceeaşi situaţie s-a constatat şi la edificiul II şi III.
În cazul templului zeilor mauri de la Micia o placă de construcţie menţionează că în anul 205 p. Ch. a fost refăcut templul “zeilor părinteşti” care se degradase din cauza vechimii. Dedicanţii sunt unitatea militară Numerus Maurorum Miciensium şi comandantul lor Iulius Evangelianus, care au asigurat banii necesari şi au prestat munca pentru realizarea lucrării.
La Porolissum pentru templul lui Bel au fost presupuse arheologic trei faze de construcţie. O prima fază a fost datată mai mult pe baze stratigrafice în prima jumătate a secolului II p. Ch. Faza II nu a putut fi încadrată cronologic, dar se deduce că a sfârşit printr-un incendiu. Refacerea din faza III este consemnată într-o inscripţie din epoca lui Caracalla.
La Tibiscum în cursul cercetării templului dedicat lui Apollo s-a descoperit o inscripţie care indică refacerea edificiului ruinat de vechime în anii 200-202 p. Ch., pe vremea lui Septimius Severus, Caracalla şi Geta de către un tribun al cohortei I Vindelicorum.
Recent, la Porolissum a fost cercetat un sanctuar al lui Iupiter Dolichenus. O inscripţie descoperită în interior atestă construirea templului pe vremea împăratului Gordianus, în anii 241-244 p. Ch. Pe baza unor inscripţii descoperite în trecut, autorii presupun că a mai existat un templu al zeului în vremea lui Marcus Aurelius şi Lucius Verus (160-170 p. Ch.) şi la începutul secolului III, dar a cărui localizare topografică rămâne necunoscută.
În sanctuar au fost găsite şi două depozite monetare. Unul are 21 de monede de argint, ultima de la Traianus Decius (249-251), iar cel de-al doilea conţinea 41 de monede de argint, cea mai târzie fiind de la Volusianus (251-253). În interiorul edificiului au fost găsite urme de arsură, distrugerea sa petrecându-se cândva după anii 251-253 p. Ch., mult după acţiunea sistematică de distrugere a templelor petrecută sub Maximinus Thrax în provinciile dunărene şi renane.
De la Potaissa provine o inscripţie deosebit de interesantă care menţionează templul lui Azizos (luceafărul de dimineaţă) Bonus Puer Conservator, terminat în anii 256-258 p. Ch. de către prefectul legiunii V Macedonica. Evident, construcţia sa începuse înainte, poate pe la mijlocul secolului III.
În concluzie, în Dacia, primele temple sigur atestate s-au construit probabil în colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, primul oraş roman, deşi există date epigrafice puţine şi indirecte. Sigur după atacul marcomanic, adică post 170 p. Ch. unele au fost refăcute. O altă epocă în care se refac numeroase temple, multe degradate din cauza vechimii este perioada Severilor, în special primul deceniu al secolului III, când provincia cunoaşte o perioadă de maximă prosperitate economică şi o maximă extindere a urbanizării. În pofida dificultăţilor economice de la mijlocul secolului III, se mai construiesc temple până în perioada lui Gallienus, cu circa un deceniu înainte de abandonarea Daciei de către autorităţile şi armata romană.
În Dacia nu există temple de tradiţie mediteraneană propriu-zisă. Nu avem nici un plan de templu in antis, prostil, tetrastil, hexastil, sau peripter. Totuşi, elementele principale care alcătuiesc templul roman există: cella, pronaos, naos, altarul. Unele temple, ca cel al lui Liber Pater de la Sarmizegetusa, sunt evident temple oficiale. Tot la Sarmizegetusa, în complexul sacru al lui Aesculap şi Hygeia, există un edificiu cu plan tipic de fanum celto-roman. Lipseşte orice relaţie cu arhitectura sacră din epoca târzie a fierului a indigenilor daci.
La fel şi la Micia şi Tibiscum, templele sunt în apropierea castrelor şi a vici-lor, dar în stadiul actual al cunoştinţelor nu se pot face aprecieri exacte de natură topografică.
Coriolan Opreanu
Traducere engleză: Mihaela Mihalachi
Ilustraţie: Stanca Pitner, Sorana Mişca
lburnus Maior. I (coord. P. Damian), Bucureşti, 2003.
Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Cluj-Napoca, 1994.
M. Bărbulescu, A. Cătinaş, Inscripţii dintr-un templu de la Potaissa, în Ephemeris Napocensis, II, 1992, p. 111-124.
I. H. Crişan, Asklepeionul roman de la Apulum, în Apulum, 9, 1971, p. 341-347.
Al. Diaconescu, Statuaria majoră în Dacia romană I, 2005 (CD).
N. Gudea, D. Tamba, Porolissum. Un complex arheologic daco-roman la marginea de nord a Imperiului Roman III. Despre templul zeului Iupiter Dolichenus din municipium Septimium, Zalău, 2001.
S. Nemeti, Sincretismul religios în Dacia romană, Cluj-Napoca, 2005.
I. Piso, Studia porolissensia (I). Le temple dolichénien, în ActaMuseiNapocensis, 38/I, 2001, p. 221-237.
M. Pintilie, Mithrea în Dacia, în Ephemeris Napocensis, IX-X, 1999-2000, p. 231-240.
A. Rusu-Pescaru, D. Alicu, Templele romane din Dacia I, Deva, 2000.